ce s-a intamplat s-a intamplat:

m-am declarat om bolnav in preajma orei 12 a amiezii.

intre noi fie vorba, nimic mai mult decat un anunt scurt

plin de resemnare si emotie si un oarecare

“si acum oameni buni, eu imi iau talpasita,

stiu  si eu precum stiti si voi, evidenta faptului nu poate fi contestata,

scrie in regulament, legea e de partea mea,

boala il scuteste pe sarmanul om de munca.”

ganditi-va numai ce bucurie sa fii bolnav,

cum mi-a harazit mie Sfanta Marti zile platite de odihna.

insa sa vezi si sa nu crezi, evidenta bolii mele incomoda proletarii inraiti

[sa ne mire, sa nu ne mire]

ba din una alta, boala mea trecu de la dezinteres la nesimtire,

incat nu mai stiam pe unde sa-mi scot camasa.

nimic de corijat insa, sunt un om bolnav

[mai mult sau mai putin decat altii ce-i drept, gradele de comparatie sunt sanatoase in ale bolii]

cu certitudine sunt un om bolnav,

doar ca de la ora 12 a amiezii ma tot intreb daca nu cumva

sunt om nebun,

numai nebunia mi-ar putea certifica boala.

asta mi-a dat de inteles discursul moralizator al sefului de post,

care-si verbaliza constant indignarea

“cum sa fii bolnav fara o mana rupta sau un cap spart?” altfel nu se cade, dom’le,

e totalmente impotriva eticii profesionale.

[noroc de astfel de oameni ai progresului, altfel unde am ajunge?]

sunt multe cuvinte pe care nu le spun tocmai pentru ca stiu sa mi le asum

pe ele cuvintele.

sunt putine cuvinte care vorbesc despre mine si toate interpretabile.

de aceea nu iti pot promite multe

nu stiu la ce te poti astepta de la cineva care iti vorbeste intr-o ceainarie fara clientela

despre cum au inalbit babele dracii si cum mereu o-ncurca grasul in filosofia morala

si cum vreau eu sa aflu daca ratele care frecventeaza lacul din parcul central mananca stafide

[pentru asta trebuie sa vii cu mine, vreau sa-ti impartasesc descoperirea].

inca nu accepta, nu stii cu cine ai de-a face:

sunt un om indispus si rar disponibil

ma afecteaza teribil vremea de afara si visele in care imi apar rudele moarte

nesuferitele rude moarte care nu imi comunica nimic

despre lumea de dincolo.

folosesc des pretexte cum ca nu pot sa te vad,

pentru ca am de lucru,

lucrez la ceva captivant de fascinant de care nu reusesc sa ma apuc niciodata,

pentru ca simt ca nu pot,

[dar simt ca trebuie atunci cand ma entuziasmez ca maine am sa mor si ma dezumflu ca nu las nimic in urma].

sunt un om pacatos

cred ca mi-am pierdut din credinta cand am inceput sa simt ca

expresiile icoanelor din biserici sunt apasatoare

[posibil sa fie pe lumea asta icoane care plang si vindeca,

ochii mei nu ar vedea si nu ar recunoaste.]

ce stiu e ca cimitirul e casa multor oameni si eu sunt unul dintre ei

ce ma alina e sa umblu printre morminte si sa dau la o parte

sticlele de plastic care pana mai ieri protejau trandafirii mormintelor,

dar acum au inceput sa ii sufoce in caldura soarelui de primavara.

sunt un om cu menire,

desi inca nu am aflat-o si ma deprima cantitatea oamenilor

constienti de ei insisi

[totusi, am umor propriu si stiu sa ma zeflemisesc cand constat nereguli de la purtarea cea cuviincioasa

fata de mine insumi]

dar cel mai important lucru pe care trebuie sa il stii

si care ma absolva

e ca sunt un om fain [in ciuda sau cu toate astea, te las sa alegi]

si ma uit la filme destepte si delectant de suprarealiste.

[Le charme discret de la burgeoisie, Luis Bunuel]

ce am sa-ti povestesc azi nu ti-as fi povestit maine

dar uite ca imi numar somnul nesomn pe vise

in care am vazut din strada crasma pentru invatacei din blocul potcoava

i se dusese faima ca masa dinspre usa te dascaleste sa bei si sa razi

parea promitator, un drinking for dummies cu certificatul pe perete,

parca si eram inauntru si mai pierdusem ceva din greutate

un fel de vraja a visului,

nu faceam decat sa ma amuz din prag de nerozia asta

si m-am trezit si-am adormit la loc

parea ca dupa asta urmeaza ceva si mai din cale-afara

se facea ca eram la un orfelinat si niste copii diformi

se plimbau printre bancile din clasa si nu stiam unde sa ma asez

ca sa nu se impiedice de mine.

si a aparut si invatatoarea, era o fata din vechiul cartier cu o pregatire indoielnica

mi-am zis ca nu a ajuns cine-stie-ce de cand a mai crescut

asa si era, fetita fara un picior a intrebat-o cum se face o comparatie

si invatatoarea incepuse sa le vorbeasca despre taoism, fara sa stie

desigur, ce e ala.

acum ca m-am trezit, mi se pare tot mai cert

ca am sa-mi pierd mintile, asa cum mi-a prevestit in a doua luna de iarna

baba decapitata din pachetul de biscuiti.

dar cum ii sunt datoare fetitei fara picior cu o explicatie

am sa-i povestesc cum am invatat alaltaieri cum sa ma compar

si am ajuns la o concluzie surprinzatoare.

eram in parcul din fata blocului si imi tineam echilibrul mergand pe o bara portocalie

de care in trecut era intinsa o plasa imensa de sarit

imi amintesc ca apoi a fost farfurie zburatoare si apoi

bara-schelet numai buna de echilibristica

pana cand mi-am scrantit glezna de la piciorul drept.

daca as fi stiut si eu atunci ce inseamna asta

cu siguranta acum as fi alt om.

cum banuiam insa ca ceva nu e in regula

m-am gandit totusi sa trec pe-acasa sa o pun pe mama sa inspecteze dauna

cand am vazut copiii in fata scarii jucand sotron si mi-am zis sa incerc si eu

sotron-patrat nu mai vazusem, ce-i drept ma atragea si gradul de dificultate…

nu o mai lungesc, continuarea se poate citi fara sa o scriu.

si cum stateam in fata oglinzii cand mi-am amintit patania, am ajuns la concluzia

ca e ceva bun si folositor in povestea asta si daca tot am sa-mi pierd mintile

-de asta nu ma indoiesc deloc-

aici apare comparatia, atentie mare atentie

cum am procedat atunci pe nestire am sa procedez si-acum

in deplina cunostinta de cauza

pentru ca nu se poate sa nu trec de o limita a durerii

ca sa realizez omul la care m-am gandit.

sper ca am lamurit ce e comparatia.

altceva nimic deocamdata.

[sau starea postmeniu]

redau in putine cuvinte ce as fi putut sa simt

sau chiar simteam.

pentru ca m-a atins ceea ce vedeam

intr-un fel mai mult sau mai putin descifrabil

si nu prea am incredere ca ceea ce gandesc acum

exprima ce am simtit atunci.

[trebuie sa iti spun: cu mine nu se poate sa nu ai rabdare.

uneori vreau sa intelegi, desi nici nu ma sinchisesc sa-ti explic prea bine.

si intre noi fie vorba - mintea mea smintita sufera de o forma rara de autism

si inca nu stiu care e pacostea mai mare, autismul sau sminteala.]

revenind la oile noastre

sa-ti povestesc cum, dupa masa, m-am oprit pe-o banca

intr-o piata cu pavele din granit, case scorojite, biserica franciscana

si o statuie pe care niciodata n-am reusit sa o privesc.

si in piata asta cu o statuie anonima, porumbei obezi si cersetori de umplutura

isi face rondul o tiganca. vinde gherghine.

nu vinde gherghine, pe asta sa n-o inghiti niciodata.

isi expune si vinde garboveala, durerea de sale, tremurul mainii pe magaoaia de lingura de lemn cu care eu invart mamaliga si ea se deplaseaza

sontac si chioras uitandu-se la potentialii binefacatori

si stomacul hamesit care-i cere paine. prin urmare paine cere si ea.

nu paine, bani de paine in schimbul amaratelor de gherghine.

[conform scenariului, binefacatorul din tine ar trebui sa-i dea bani fara sa-i compromita afacerea. si leii sa se stranga si a doua zi de pe aceleasi flori ofilite. am vazut gherghine la fel aruncate intr-un colt de strada. amanunt ca oricare altul.]

dar abia acum sa-mi acorzi atentie, pentru ca ceea ce a atins umanul din mine

a fost femeia asta comercializandu-si scenic nefericirea

fotografiata de un trecator, ravnitor de fotografii artistice,

care stie bine ca pozele astea cu nefericiti-nenorociti iti consacra talentul.

cred ca ai remarcat, prezenta lui episodica face toti banii

ca si ranjetul afisat pe chip cand femeia se apropie sa-i pretinda

o paine per fotografie.

[imi amintesc ca ti-am promis sa-ti povestesc despre cu totul altceva

insa niciodata nimic nu iese asa cum trebuie

cel putin cand e vorba de mine.]

la dreapta e o carte groasa de povesti. despre scari care urca si coboara, moarte, sarbatoare, arlechini si buburuze, coliva si tort. zapada si flori pe morminte. stiai ca sufletele mortilor se intrupeaza in buburuze? chiar in toiul iernii. sa razi si sa plangi, nu alta. ca ultim caraghioslac ce vrea sa-ti ridice moralul. despre cum ar fi fost daca. despre osul de peste fermecat. care poate indeplini orice dorinta. [doar in caz de restriste si de unica folosinta].

pana mai ieri, leganandu-ma intre dreapta si stanga, drenandu-mi mahnirea. anxietatea. scarba. disipand umoarea amaruie in aburii de ceai. asteptand o rezolutie a nevrozei. simtind bataile accelerate ale inimii. acum la masa de ceai mai e o cana, exemplar de soi din vasta colectie. a ei. a celei care realizeaza trecerea spre translucid. care a simtit parte din durerea celui care moare. omul de langa omul pe care il doare. omul care ia durerea. la o poveste. printr-o bufonada bine pusa in scena. colorata in rosu si negru. amintindu-mi despre arlechini si buburuze.

pe chitante, garantii, reviste ne revoltam si scriem manifestul. impotriva fariseismului. vanitatii.  mistificarii sinelui. mazgalim masuta de ceai in protolimbaje. stridente. care urla. tipa din rarunchi. cer socoteala. ceasca dupa ceasca.

gandeste-te ca

atunci cand se formeaza gaurile negre

lustrul de convenienta plesneste

sub presiunea hibelor tale

si toata ceata-nvapaiata a  necuratilor se invalmaseste-n

trupul inmuiat de slabiciune.

altfel nu-mi explic

asteptarea ca pe pat de moarte

din coridoarele de unde zaresc cum boala e tinuta sub medicamentatie

dar eu stiu ca pulseaza insufletita prin  mancarea de cartofi cea de ieri-azi-si

pana cand ti se prelinge prin coltul gurii stranse-n scarba

o simt din scaunele cu scheletul rece si musamaua rupta

o aud cum respira prin halatele albe de clor

si imi spun ca oamenii astia ce se joaca “de-a medicul si pacientul”

sunt nebuni de-a binelea daca le trece prin minte si asta…cum ca isi fac cum se cuvine datoria.

deci gaurile astea negre, daca vrei sa ma-ntelegi

te transporta ca pe targa in ultimul loc in care ai vrea sa ajungi

nu ca nu ar exista nici o sansa de reusita sa le iasa jocul

dar sunt lipsita de-ncredere in credinta lor de a juca totul

asa ca totul e al hazardului.

altfel nu-mi explic asteptarea ca pe pat de moarte

din holul rece de la etajul doi unde vad un batranel in pijamale

poticnindu-se dupa doi-trei pasi, intorcandu-se suspect sa cerceteze unde se afla

simpatic, imi spun, omul asta de opt decenii si vreun pic

are ceva de saltimbac in el, cu ce usurinta face scamatorii pe firul asta

in care se-ntinde viata ce i-a ramas

privindu-l cum ma priveste are o intelepciune zglobie

si pare pus pe sotii cu tot cu alzheimerul lui in care se poticneste

[si cine vrei sa devii tu? ce vrei sa faci? asa...si apoi?]

la naiba cu mosuletii astia-n pijamale

parca vin de pe alta lume sa ma scoata din gaurile astea

cu optimism si semne de-ntrebare.

daca vrei sa-ntelegi

gaurile astea negre te insfaca cand nu te astepti

si singur e greu sa te scoti din ele

mi le imaginez asemenea crucii inalte si negre

suspendata in incercarea ei de a continua

sinuciderea omului izolat

in cimitirul ce ne imparte pe caprarii

intre drept- si rau-credinciosi

desi sinucigasul din omul asta mort imi intareste credinta ca atunci cand te arunci

cazi incontinuu.

neasteptat lucru ca salvarea apare la fel de dubios ca si iadul asta in care te afunzi

asa ca daca vrei o poveste neagra cu talc:

crede-ma ca e bine sa-ti exersezi rabdarea.

uneori ploua de parca Dumnezeu isi uitase legamantul

ne pricopseam cu potoape sovaitoare care ne napadeau strazile cu zdrente, fiare, sticlaraie

si alte acareturi de inventariat, de saraceau cocioabele cocotate-n deal

ne furisam din casele-arce [sa nu ne-nece apa, ne baricadam adapostul varand cuie-n geamuri]

sa simtim cu picioarele mirosul de jilav

sa le-mbaiem pana la genunchi in ochiurile de apa, sa le tulburam malul din orbite

sa facem barcute din frunze si polistiren [uite, buburuzele navigheaza prin spuma valurilor]

cand secau baltoacele mormolocilor si ne saturam de zbenguit, ne asezam cu fundul in nisip

sa ridicam castele care sa ne-ntreaca fruntile, misunam primprejur sa adunam cioburi de sticla

sticla verzuie, sticla cafenie, sa le scapere lumina soarelui in candelabrele din saloane [nu vezi ca acolo inauntru se tin baluri, se bea si se mananca pe rupte, numai in belsug o  duc omuletii nostri, de se surpa pamantul de atata orgie, vom tine si un parastas, doamne miluieste de trei ori, amin].

ne desparteam cu greu pe-nserat, mama ne amagea cu masa [mai iesi, daca ma duc nu ma mai lasa, ne vedem maine, strangem copii si jucam imparate, imparate luminate, cat e ceasul?, eu sunt imparatul, ba nu, ba da, eu am spus primul, las' ca numaram si vedem noi cine cade]

iesind in ploaie, am poposit la targul de carte, in lumea de pe lume care misuna iscoditoare, aruncandu-si privirile in stanga si in dreapta, pentru o achizitie mai ademenitoare decat ofertele din librarii. orice loc doldora cu fel de fel de carti e o imprudenta, imi spun, cand traiesti sub teroarea ultimilor banuti. insa pragmatismul gandirii care se straduia sa ma salveze de la austeritate nu mi-a incurcat itele. sa le lasam pe cele de-ale gurii pe mai incolo, mi-am facut curaj,  ceea ce intreprind acum e in numele umanitatii. si apoteotic glasuiesc mie insami: am sa-mi las biblioteca mostenire.  sa purcedem asadar in cautarea cartii lipsa, care sa-mi imbogateasca zestrea culturala.

ferice de mine, uneori sunt de-a dreptul inspirata. nu m-am ostenit, incercand sa le dau o sansa paginilor umplute cu dialoguri, multe nume de personaje, actiune. le-am lasat in urma, ceea ce sunt acum cauta file de jurnal, cuvinte condensate, revelatoare, poezie. desi m-am surprins mult dandu-mi seama de acest fapt. se pare ca acum am rabdarea necesara pentru a citi si trai poezia. si cea scrisa de Maria Banus e de-a dreptul o descoperire. dupa cum spuneam, biblioteca mea va fi un bun de pret al umanitatii. va ofer dovada, ca sa va convingeti.

Singura

Nu pot striga. Mi-e gura plina.

Am infipt coltii in vis ca-ntr-o creasta de pepene stacojie.

Credeai c-am sa astept gongul sa rasune de cina?

Din miezul serii imi curg samburi luciosi pe barbie.

Uite ce rau m-am manjit. Si rad. Urechile-mi ard.

Daca ma-nalt pe varfuri, insfac de ceafa, luna,

de puful ce tanjeste printre cosite-ntr-una.

Am s-o rastorn de-a dura sub coasta unui gard.

Si-am sa deschid cu pumnul, in seara asta, usile.

Singuratatile mele s-or fugari pe drumuri de-a busile,

sa-mi aduca miros de om , de praf, de lemne taiate…

Imi tremura lumina pe tample ca sudoarea,

ma sterg cu dosul palmei. Clipesc. Si rad de toate.

Dar intre sani m-apasa. Parca se umfla marea.

Maria Banus – Singura, vol. Zabale rupte

ce-si usuca durerea inainte sa ma inunde-ntr-al sau potop

ce zi e azi

ai vrea sa fie sambata

imi pare rau, dar azi e marti

trupul tau straveziu, trupul tau subtiat

infiorator de rece deja nu mai suporta povara paturii

deja isi pierde greutatea taranei plamada

te ating cu degete tematoare care ar vrea sa sa intinda, sa te cuprinda

te rog sa ma ierti, atingerea mea nu are nimic sfant in ea

trist ca doar atat am devenit, atingerea mea nu-ti poate lua durerea

atingerea mea te apasa

si ce e aprig de sfasietor in tine ajunge sa fie chin inzecit indulcit in mine

si ma striveste groaza ca durerea ta nu mai poate fi marginita-n carne

imi pare rau, dar azi e marti

scara asteapta deasupra capului nostru

tu te inalti, eu ma ridic

din inaltimi durerea pare sa se afunde.

imi place mirosul cafelei [mult de tot]. de data asta nu vreau sa se lumineze a maine. lumanarea fumega. ana il iubea pe petre, dar petre era fraier. cred ca si el o iubea pe ana, dar era prea las sa-i arate…sau macar sa-i spuna. mi se pare ca trebuia sa sacrifice ceva pentru a fi cu ana [ce?]. si s-a istovit povestea lor cu el stand la masa, pe o terasa. cineva mai in varsta l-a salutat si i-a spus: ‘ai grija, petre, de maine nu mai poate fi azi!’ [film romanesc]

in camaruta mea nu e beteala. si nici multe obiecte. ma obosesc. partea mea de lume respinge oamenii impopotonati. ma obosesc. nu am nevoie de ei [pentru ce?]. se mai gaseste vreunul care da buzna, se urca incaltat pe scaunul din odaie, si urla ca de la tribuna: ca te intelege, totul trece, durerea dispare, sa ascultam eufonia freamatului naturii, sa admiram curcubeul de culori si…nu mai stiu ce [omuletii astia pseudoluminosi sunt prea 'poetici' pentru umila mea inspiratie]. si iti mai ofera si insigna cu fata vesela galbejita din dotare. desigur ca trece [ de obicei lasa cicatrici]. sa vad cum s-ar mai urni omuletii astia hiperefervescenti daca le-as vari pe gat o doftorie de realism.

vreau un sasquatch. ti-am mai spus, dar nu-ti aduci aminte. sasquatch e potentialul meu animalut [un porcusor de guineea alb, nepieptanat si grasun, extrem de istet si jucaus]. am sa-mi gasesc unul cand ii voi putea asigura conditii prielnice de trai. celor de la guerilla [eliberadio] le trec prin minte multe tampenii [dupa nume, Herodot era pe heroina]. bufoneriile astea imi dau o stare buna de spirit dimineata. oare maine la ce aiureli mai dau glas?